Întrebare de cultură generală, pusă unei tipe, la televizor:
"Cum se hrănesc plantele?"
Răspunsul ei: "Nu ştiu, că mama le hrăneşte, ea le udă" :))))))
Mi s-a părut GENIAL!!!!! Şi nici măcar n-a fost banc...
Cât de proastă să fii, încât să răspunzi aşa ceva?! Bine că n-a zis "cu linguriţa":))))
Cum să nu ştii că plantele îşi absorb nutrienţii din sol, după care, cu ajutorul fotosintezei (normal că în prezenţa luminii), le transformă în substanţele necesare?
Cu fiecare zi cu care mă uit la TV, am senzaţia că sunt mai deşteaptă decât credeam... şi nu pentru că aş fi, ci pentru că individele care apar pe ecran au declaraţii sau răspunsuri uluitor de tâmpite...
joi, 27 ianuarie 2011
marți, 18 ianuarie 2011
Se apropie cei 23 de ani :)
Peste fix o lună va fi ziua mea. Voi împlini 23 de ani. Nu ştiu dacă sunt mulţi sau puţini, dacă ar trebui să mă bucur sau să-mi dau pumni în cap de nervi. Cred că cel mai bine ar fi să mă gândesc la ce am realizat până acum şi la ce va urma.
Cel mai important este că am avut ocazia să cunosc o mulţime de oameni şi să învâţ câte puţin de la toţi. Material, nu am acumulat mai nimic şi nici nu cred că ar fi tocmai normal la vârsta asta. Deocamdată îmi trasez drumurile în viaţă. Voi vedea mai târziu unde mă duc.
Am mai învăţat că singurul om pe care te poţi baza întotdeauna eşti tu însuţi sau însăţi. Nu înseamnă că am învăţat că trebuie să fiu izolată, dar am aflat că nu e bine să te bazezi prea mult pe ceilalţi, nici măcar pe cei care crezi că te iubesc.
Am mai învăţat că iubirea înseamnă altceva de la om la om. La mine însemna multe. Începe să însemne puţine şi să-mi ofere şi mai puţine. Înafară de iubirea pentru părinţi. Aceea nu ţi-o poate lua nimeni, nici măcar ei. Este în sânge.
Mă simt mai puternică decât anul trecut sau decât acum doi ani. Poate tocmai pentru că am învăţat că totul depinde de mine, nu de alţii, că am forţa să trec prin toate greutăţile cu fruntea sus şi că aproape nimic nu este de neînlocuit.
Am vărsat şi multe lacrimi. Poate prea multe pentru vârsta mea. Dar nu cred că este o slăbiciune. Este doar sinceritate faţă de mine, faţă de ceilalţi, este un mod de a mă descărca.
Pentru următoarea aniversare, din 2012, îmi doresc să fiu şi mai puternică de atât. Să nu mai las pe nimeni să mă doboare şi să nu mai simt nevoia să vărs lacrimi. Vreau să-mi termin master-ul cu bine şi să ajung o ziaristă bună, pe care s-o aprecieze lumea. În continuare, nu-mi doresc bogăţii. Să ne ajute Dumnezeu pe mine şi pe familia mea să ne fie ca acum. Să avem un adăpost primitor, o mâncare caldă pe masă şi câteva lucruşoare de care orice om are nevoie. Nu vreau mai mult, pentru că inevitabil obiectele schimbă personalitatea şi caracterul unui om.
Vreau să am fruntea sus datorită a ceea ce sunt, nu a ceea ce am.
Observ în ceea ce am scris că s-au dus visele adolescentei de 18 ani. Nu mai cred în dragoste nemuritoare şi în sacrifiu sau loialitate până la moarte. Nu, oamenii sunt făcuţi ca să profite unii de alţii, asta e realitatea. Unii profită material, alţii sentimental, fiecare în funcţie de ceea ce are nevoie. Nu există prietenie sau iubire fără interese (repet, nu neapărat materiale).
Pe curând!
Cel mai important este că am avut ocazia să cunosc o mulţime de oameni şi să învâţ câte puţin de la toţi. Material, nu am acumulat mai nimic şi nici nu cred că ar fi tocmai normal la vârsta asta. Deocamdată îmi trasez drumurile în viaţă. Voi vedea mai târziu unde mă duc.
Am mai învăţat că singurul om pe care te poţi baza întotdeauna eşti tu însuţi sau însăţi. Nu înseamnă că am învăţat că trebuie să fiu izolată, dar am aflat că nu e bine să te bazezi prea mult pe ceilalţi, nici măcar pe cei care crezi că te iubesc.
Am mai învăţat că iubirea înseamnă altceva de la om la om. La mine însemna multe. Începe să însemne puţine şi să-mi ofere şi mai puţine. Înafară de iubirea pentru părinţi. Aceea nu ţi-o poate lua nimeni, nici măcar ei. Este în sânge.
Mă simt mai puternică decât anul trecut sau decât acum doi ani. Poate tocmai pentru că am învăţat că totul depinde de mine, nu de alţii, că am forţa să trec prin toate greutăţile cu fruntea sus şi că aproape nimic nu este de neînlocuit.
Am vărsat şi multe lacrimi. Poate prea multe pentru vârsta mea. Dar nu cred că este o slăbiciune. Este doar sinceritate faţă de mine, faţă de ceilalţi, este un mod de a mă descărca.
Pentru următoarea aniversare, din 2012, îmi doresc să fiu şi mai puternică de atât. Să nu mai las pe nimeni să mă doboare şi să nu mai simt nevoia să vărs lacrimi. Vreau să-mi termin master-ul cu bine şi să ajung o ziaristă bună, pe care s-o aprecieze lumea. În continuare, nu-mi doresc bogăţii. Să ne ajute Dumnezeu pe mine şi pe familia mea să ne fie ca acum. Să avem un adăpost primitor, o mâncare caldă pe masă şi câteva lucruşoare de care orice om are nevoie. Nu vreau mai mult, pentru că inevitabil obiectele schimbă personalitatea şi caracterul unui om.
Vreau să am fruntea sus datorită a ceea ce sunt, nu a ceea ce am.
Observ în ceea ce am scris că s-au dus visele adolescentei de 18 ani. Nu mai cred în dragoste nemuritoare şi în sacrifiu sau loialitate până la moarte. Nu, oamenii sunt făcuţi ca să profite unii de alţii, asta e realitatea. Unii profită material, alţii sentimental, fiecare în funcţie de ceea ce are nevoie. Nu există prietenie sau iubire fără interese (repet, nu neapărat materiale).
Pe curând!
duminică, 16 ianuarie 2011
Bine v-am regăsit!!!
Bună, copii (de orice vârstă)!!!
A trecut cam mult timp de când nu v-am mai scris. Am fost la Cluj vineri-sâmbătă. Mi-a amorţit curul pe tren, atât la dus, cât şi la întors, vă zic sincer!!! Până şi cursurile de la master, pentru care am mers, au fost mai drăguţe decât cele 6 ore de stat pe scaunul Acceleratului (timpul unei călătorii Braşov-Cluj).
Despre oraş, n-am mare lucru să vă spun, pentru că n-am făcut decât să dorm şi să învăţ acolo... Tot ce pot să vă mărturisesc este că au drumuri rele, din câte am observat, dar cum nu am circulat prea mult prin oraş, n-aş vrea să generalizez.
În schimb, să ştiţi că am câţiva colegi de nota 10 la master. Nici nu-mi imaginam că o să am aşa noroc. Cel puţin cu câţiva, mă înţeleg foarte bine. Doar că sunt distanţele în timp şi în spaţiu care nu ne prea permit să devenim prieteni apropiaţi. Cred că am fi fost o grupă unită, dacă am fi studiat la zi. Cât am învăţat în Bucureşti, la zi, n-am avut parte de o grupă omogenă, ci mai degrabă de bisericuţe. Dar nu regret nici perioada aceea, doar m-am ales cu câteva prietene de nădejde!!! Mărturisesc că uneori parcă mi-e puţin dor de Bucureşti. Au fost momente frumoase şi acolo.
În rest, mai mult serviciu şi casă. N-a fost un început de an spectaculos, ci mai degrabă morocănos, aşa că nu am cine ştie de noutăţi. Per total, mă simt împlinită şi mă gândesc cu optimism la ce mai am de făcut în viitor, mai ales că articolele pe care am ocazia să le scriu la ziar îmi aduc uneori mari satisfacţii (sufleteşti, nu materiale, staţi liniştiţi :p). În acele momente îmi dau seama că nu mi-am ales greşit profesia şi că nu totul se rezumă la a avea bani. Dacă reuşesc să-mi iau şi masterul fără să am vreo restanţă, mă declar pe deplin satisfăcută profesional (pentru următorii doi ani, că după aceea găsesc eu altă treaptă de urcat).
Vă pup şi vă doresc să mă citiţi cu plăcere!
A trecut cam mult timp de când nu v-am mai scris. Am fost la Cluj vineri-sâmbătă. Mi-a amorţit curul pe tren, atât la dus, cât şi la întors, vă zic sincer!!! Până şi cursurile de la master, pentru care am mers, au fost mai drăguţe decât cele 6 ore de stat pe scaunul Acceleratului (timpul unei călătorii Braşov-Cluj).
Despre oraş, n-am mare lucru să vă spun, pentru că n-am făcut decât să dorm şi să învăţ acolo... Tot ce pot să vă mărturisesc este că au drumuri rele, din câte am observat, dar cum nu am circulat prea mult prin oraş, n-aş vrea să generalizez.
În schimb, să ştiţi că am câţiva colegi de nota 10 la master. Nici nu-mi imaginam că o să am aşa noroc. Cel puţin cu câţiva, mă înţeleg foarte bine. Doar că sunt distanţele în timp şi în spaţiu care nu ne prea permit să devenim prieteni apropiaţi. Cred că am fi fost o grupă unită, dacă am fi studiat la zi. Cât am învăţat în Bucureşti, la zi, n-am avut parte de o grupă omogenă, ci mai degrabă de bisericuţe. Dar nu regret nici perioada aceea, doar m-am ales cu câteva prietene de nădejde!!! Mărturisesc că uneori parcă mi-e puţin dor de Bucureşti. Au fost momente frumoase şi acolo.
În rest, mai mult serviciu şi casă. N-a fost un început de an spectaculos, ci mai degrabă morocănos, aşa că nu am cine ştie de noutăţi. Per total, mă simt împlinită şi mă gândesc cu optimism la ce mai am de făcut în viitor, mai ales că articolele pe care am ocazia să le scriu la ziar îmi aduc uneori mari satisfacţii (sufleteşti, nu materiale, staţi liniştiţi :p). În acele momente îmi dau seama că nu mi-am ales greşit profesia şi că nu totul se rezumă la a avea bani. Dacă reuşesc să-mi iau şi masterul fără să am vreo restanţă, mă declar pe deplin satisfăcută profesional (pentru următorii doi ani, că după aceea găsesc eu altă treaptă de urcat).
Vă pup şi vă doresc să mă citiţi cu plăcere!
Bine v-am regăsit!!!
Bună, copii (de orice vârstă)!!!
A trecut cam mult timp de când nu v-am mai scris. Am fost la Cluj vineri-sâmbătă. Mi-a amorţit curul pe tren, atât la dus, cât şi la întors, vă zic sincer!!! Până şi cursurile de la master, pentru care am mers, au fost mai drăguţe decât cele 6 ore de stat pe scaunul Acceleratului (timpul unei călătorii Braşov-Cluj).
Despre oraş, n-am mare lucru să vă spun, pentru că n-am făcut decât să dorm şi să învăţ acolo... Tot ce pot să vă mărturisesc este că au drumuri rele, din câte am observat, dar cum nu am circulat prea mult prin oraş, n-aş vrea să generalizez.
În schimb, să ştiţi că am câţiva colegi de nota 10 la master. Nici nu-mi imaginam că o să am aşa noroc. Cel puţin cu câţiva, mă înţeleg foarte bine. Doar că sunt distanţele în timp şi în spaţiu care nu ne prea permit să devenim prieteni apropiaţi. Cred că am fi fost o grupă unită, dacă am fi studiat la zi. Cât am învăţat în Bucureşti, la zi, n-am avut parte de o grupă omogenă, ci mai degrabă de bisericuţe. Dar nu regret nici perioada aceea, doar m-am ales cu câteva prietene de nădejde!!! Mărturisesc că uneori parcă mi-e puţin dor de Bucureşti. Au fost momente frumoase şi acolo.
În rest, mai mult serviciu şi casă. N-a fost un început de an spectaculos, ci mai degrabă morocănos, aşa că nu am cine ştie de noutăţi. Per total, mă simt împlinită şi mă gândesc cu optimism la ce mai am de făcut în viitor, mai ales că articolele pe care am ocazia să le scriu la ziar îmi aduc uneori mari satisfacţii (sufleteşti, nu materiale, staţi liniştiţi :p). În acele momente îmi dau seama că nu mi-am ales greşit profesia şi că nu totul se rezumă la a avea bani. Dacă reuşesc să-mi iau şi masterul fără să am vreo restanţă, mă declar pe deplin satisfăcută profesional (pentru următorii doi ani, că după aceea găsesc eu altă treaptă de urcat).
Vă pup şi vă doresc să mă citiţi cu plăcere!
A trecut cam mult timp de când nu v-am mai scris. Am fost la Cluj vineri-sâmbătă. Mi-a amorţit curul pe tren, atât la dus, cât şi la întors, vă zic sincer!!! Până şi cursurile de la master, pentru care am mers, au fost mai drăguţe decât cele 6 ore de stat pe scaunul Acceleratului (timpul unei călătorii Braşov-Cluj).
Despre oraş, n-am mare lucru să vă spun, pentru că n-am făcut decât să dorm şi să învăţ acolo... Tot ce pot să vă mărturisesc este că au drumuri rele, din câte am observat, dar cum nu am circulat prea mult prin oraş, n-aş vrea să generalizez.
În schimb, să ştiţi că am câţiva colegi de nota 10 la master. Nici nu-mi imaginam că o să am aşa noroc. Cel puţin cu câţiva, mă înţeleg foarte bine. Doar că sunt distanţele în timp şi în spaţiu care nu ne prea permit să devenim prieteni apropiaţi. Cred că am fi fost o grupă unită, dacă am fi studiat la zi. Cât am învăţat în Bucureşti, la zi, n-am avut parte de o grupă omogenă, ci mai degrabă de bisericuţe. Dar nu regret nici perioada aceea, doar m-am ales cu câteva prietene de nădejde!!! Mărturisesc că uneori parcă mi-e puţin dor de Bucureşti. Au fost momente frumoase şi acolo.
În rest, mai mult serviciu şi casă. N-a fost un început de an spectaculos, ci mai degrabă morocănos, aşa că nu am cine ştie de noutăţi. Per total, mă simt împlinită şi mă gândesc cu optimism la ce mai am de făcut în viitor, mai ales că articolele pe care am ocazia să le scriu la ziar îmi aduc uneori mari satisfacţii (sufleteşti, nu materiale, staţi liniştiţi :p). În acele momente îmi dau seama că nu mi-am ales greşit profesia şi că nu totul se rezumă la a avea bani. Dacă reuşesc să-mi iau şi masterul fără să am vreo restanţă, mă declar pe deplin satisfăcută profesional (pentru următorii doi ani, că după aceea găsesc eu altă treaptă de urcat).
Vă pup şi vă doresc să mă citiţi cu plăcere!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)