Iar "free hugs"?

Mâine, în Piaţa Sfatului din Braşov, va fi o sesiune de "îmbrăţişări gratuite"... Voi credeţi în aşa ceva? Eu vă spun sincer şi hotărât "NU"! îmbrăţişările sunt minunate şi te pot scoate din cea mai urâtă stare, dar cu condiţia să fie oferite de o persoană dragă ţie. Aşa, când vine un necunoscut/o necunoscută la mine şi-mi propune să mă ia în braţe "gratis", mi se pare o ciudăţenie. Ca să nu mai spun că "îmbrăţişarea gratis" mă duce cu gândul la opusul ei, "îmbrăţisarea pe bani": păi, dacă n-ar fi 1 decembrie sau o altă zi dedicată unui eveniment, persoana respectivă mi-ar cere bani pentru aşa ceva? Adică, aş apela la un fel de prostituată/gigolo? Sau mi s-ar spune pur şi simplu că sunt nebună având pretenţii la un asemenea gest intim...

În orice caz, de ce să mă prefac afecţionată de cineva, când de fapt, nu-i ştiu nici măcar numele? Omenia şi dragostea faţă de semeni, dacă aceasta există, se poate manifesta print-un simplu zâmbet cald sau printr-o privire lipsită de orice urmă de invidie/superioritate/critică/răutate/etc..Atâta vreme cât mergând pe stradă simt în ceafă aceste priviri "arzătoare", nu mă încântă cu nimic că o dată la câteva luni se gândesc câţiva oameni să mă îmbrăţişeze "gratis".

Prima dată am auzit de "free hugs" în Bucureşti, pe când eram studentă. Colegi de la alte specializări s-au "trezit" într-o zi, tot aşa, să îmbrăţişeze trecătorii din faţa Universităţii. Ca şi acum, pe vremea aceea mi s-a părut o tâmpenie, de aceea nici nu m-am gândit vreo clipă că se va răspândi gestul până va ajunge şi în Braşov. Îmi pare rău că asta importăm noi de la străini (doar nu v-aţi imaginat că românii au fost originali şi au inventat asta?!). În loc să învăţăm să-i respectăm pe ceilalţi în fiecare zi, ne mulţumim să facem un gest mărunt o dată sau de două ori pe an şi să ne mai şi lăudăm cu acest lucru...
  

Iar "free hugs"?

Mâine, în Piaţa Sfatului din Braşov, va fi o sesiune de "îmbrăţişări gratuite"... Voi credeţi în aşa ceva? Eu vă spun sincer şi hotărât "NU"! îmbrăţişările sunt minunate şi te pot scoate din cea mai urâtă stare, dar cu condiţia să fie oferite de o persoană dragă ţie. Aşa, când vine un necunoscut/o necunoscută la mine şi-mi propune să mă ia în braţe "gratis", mi se pare o ciudăţenie. Ca să nu mai spun că "îmbrăţişarea gratis" mă duce cu gândul la opusul ei, "îmbrăţisarea pe bani": păi, dacă n-ar fi 1 decembrie sau o altă zi dedicată unui eveniment, persoana respectivă mi-ar cere bani pentru aşa ceva? Adică, aş apela la un fel de prostituată/gigolo? Sau mi s-ar spune pur şi simplu că sunt nebună având pretenţii la un asemenea gest intim...

În orice caz, de ce să mă prefac afecţionată de cineva, când de fapt, nu-i ştiu nici măcar numele? Omenia şi dragostea faţă de semeni, dacă aceasta există, se poate manifesta print-un simplu zâmbet cald sau printr-o privire lipsită de orice urmă de invidie/superioritate/critică/răutate/etc..Atâta vreme cât mergând pe stradă simt în ceafă aceste priviri "arzătoare", nu mă încântă cu nimic că o dată la câteva luni se gândesc câţiva oameni să mă îmbrăţişeze "gratis".

Prima dată am auzit de "free hugs" în Bucureşti, pe când eram studentă. Colegi de la alte specializări s-au "trezit" într-o zi, tot aşa, să îmbrăţişeze trecătorii din faţa Universităţii. Ca şi acum, pe vremea aceea mi s-a părut o tâmpenie, de aceea nici nu m-am gândit vreo clipă că se va răspândi gestul până va ajunge şi în Braşov. Îmi pare rău că asta importăm noi de la străini (doar nu v-aţi imaginat că românii au fost originali şi au inventat asta?!). În loc să învăţăm să-i respectăm pe ceilalţi în fiecare zi, ne mulţumim să facem un gest mărunt o dată sau de două ori pe an şi să ne mai şi lăudăm cu acest lucru...
  

Din nou printre oameni :p

După o sâmbătă grozavă, parcă am renăscut!!! Iar asta i se datorează în mare parte lui Ştefan (na, că am spus-o - sper ca acum să nu şi-o ia în cap :p).M-am relaxat, am râs, am lenevit, am uitat de toate gândurile împovorătoare. Iar la finalul zilei, m-am uitat la unul dintre serialele mele preferate, Desperate Housewives, fără să mă mai tem că a doua zi va trebui să mă trezesc devreme. A fost o zi cum mi-ar fi recomandat-o şi doctorul. Şi uite aşa, parcă încep să uit de vremea urâtă de afară şi să aştept cu nerăbdare vremea colindelor. Spre fericirea mea, o să vină Hruşcă  de Moş Nicolae şi o să cânte în Piaţa Sfatului.
Pentru doritori: am înţeles că pe 7 va cânta şi la Reduta.

Singura mea teamă este că voi avea ghinionul ca Ştefan (nu Hruşcă, ci prietenul meu) să fie de serviciu exact în zilele de sărbătoare :(. Sper să nu fie cazul, pentru că ar fi un Crăciun-Revelion f,f triste...

D-ale mele şi d-ale porcului

Astăzi, n-am să vă transmit ceva anume. Am ajuns acasă de la redacţie odată cu lăsarea întunericului pe stradă, aşa că m-a cam luat somnul. De vină este, trebuie să recunosc, şi ciorba bună şi caldă pe care am băgat-o la burtică (săru-mâna pentru masă, mama!). Dar nu m-am lăsat învinsă de oboseală şi am citit vreo patru-cinci cursuri, în speranţa că în curând mă voi apuca şi de teme. Bineînţeles, n-am ales cea mai nesuferită materie, aşa încât nu-mi fac griji c-o să visez monştri la noapte.

Mi-am amintit, aş avea totuşi ceva anume de transmis: gospodarii care vor tăia porci în perioada următoare trebuie să nu uite să facă testul de trichineloză înainte de a consuma carnea!!!! ca noutate, medicii veterinari vor face de acum încolo şi un test de pestă porcină (dacă vreţi, puteţi să-i spuneţi gripă porcină). Sursa e sigură, respectiv directorul executiv adjunct al Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (DSVSA) Braşov.
    Poate aşa ne ajută Dumnezeu şi se dă drumul la exportul cărnii de porc, adică poate reuşim să mai şi dăm Comunităţii ceea ce avem, nu doar să înghiţim ce ne vâră ei pe gât, mai mult sau mai puţin forţat... De câţiva ani, din cauza unor probleme naţionale cu pesta porcină, nu mai avem voie să exportăm în UE şi perioada de interdicţie se tot prelungeşte de la un termen la altul. Sper ca prin această măsură, să nu mai aibă ce comenta şi să considere că nu mai suntem un "pericol" pentru sănătatea lor, întrucât ţinem animalele sub control.

D-ale mele şi d-ale porcului

Astăzi, n-am să vă transmit ceva anume. Am ajuns acasă de la redacţie odată cu lăsarea întunericului pe stradă, aşa că m-a cam luat somnul. De vină este, trebuie să recunosc, şi ciorba bună şi caldă pe care am băgat-o la burtică (săru-mâna pentru masă, mama!). Dar nu m-am lăsat învinsă de oboseală şi am citit vreo patru-cinci cursuri, în speranţa că în curând mă voi apuca şi de teme. Bineînţeles, n-am ales cea mai nesuferită materie, aşa încât nu-mi fac griji c-o să visez monştri la noapte.

Mi-am amintit, aş avea totuşi ceva anume de transmis: gospodarii care vor tăia porci în perioada următoare trebuie să nu uite să facă testul de trichineloză înainte de a consuma carnea!!!! ca noutate, medicii veterinari vor face de acum încolo şi un test de pestă porcină (dacă vreţi, puteţi să-i spuneţi gripă porcină). Sursa e sigură, respectiv directorul executiv adjunct al Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (DSVSA) Braşov.
    Poate aşa ne ajută Dumnezeu şi se dă drumul la exportul cărnii de porc, adică poate reuşim să mai şi dăm Comunităţii ceea ce avem, nu doar să înghiţim ce ne vâră ei pe gât, mai mult sau mai puţin forţat... De câţiva ani, din cauza unor probleme naţionale cu pesta porcină, nu mai avem voie să exportăm în UE şi perioada de interdicţie se tot prelungeşte de la un termen la altul. Sper ca prin această măsură, să nu mai aibă ce comenta şi să considere că nu mai suntem un "pericol" pentru sănătatea lor, întrucât ţinem animalele sub control.

Răspund celor mulţi şi nedumiriţi

În condiţiile în care nu aş bea, nu aş mânca şi nu aş cheltui nici măcar un bănuţ din salariul pe care îl primesc acum, în vreo şase-şapte ani aş reuşi să adun banii pe care i-au cheltuit părinţii mei pentru a mă ţine trei ani la facultate, în Bucureşti, deşi eram la buget (deci nu plăteam taxă). Iar anii ar ajunge lejer la vreo opt, dacă aş calcula şi banii ce se vor duce de acum încolo pe masterul pe care îl fac la distanţă, la Universitatea din Cluj. Este o socoteală cât se poate de reală şi de tristă, pentru că îmi dau seama că nu voi reuşi niciodată să le ofer părinţilor mei nici măcar jumătate din ajutorul material pe care mi l-au oferit ei mie.

Cu toate acestea, nu aş schimba nimic din traseul profesional sau personal de până acum. Spre deosebire de cei (cele) care îşi calcă în picioare omenia, pentru a se îmbogăţi, eu mă pot bucura cu fruntea sus de frumuseţile vieţii şi mă pot mândri că am învăţat cu adevărat ceva. De asemenea, datorită "drumului" parcurs, am cunoscut oameni de la care am avut ce "fura" şi oameni care să-mi amintească "aşa nu vreau să ajung". Asta cred că este cu adevărat bogaţia noastră. Să folosim fiecare ocazie pentru a ne mai îmbogăţi sufletul şi mintea. Sinceră să fiu, am dat peste oameni bogaţi care nu impresionează cu nimic spiritual şi care dacă nu s-ar fi născut la momentul istoric potrivit, n-ar fi avut minte să facă nici măcar o părticică din averea pe care o au. Eu nu-mi doresc asta, pentru că nu trăiesc pentru politică (putere), aşa cum nu trăiesc nici pentru a mânca şi a bea cu şapte guri. Sunt conştientă că pe lumea asta au trăit şi încă mai trăiesc oameni maltrataţi de semeni ori "loviţi" de boli cumplite... faţă de aceştia, cum aş putea eu să mă plâng?! Câte goluri spirituale ar trebui să am, încât să nu-mi fie ruşine să-mi doresc mereu un telefon mai bun, o maşină mai rapidă, o casă mai mare, lucruri despre care unii nici măcar nu au auzit?! Nu sunt moralistă şi nici nu mă pot imagina măcar trăind într-o lume ruptă total de noua tehnologie, dar nu vreau nici să-mi vând viaţa pentru nişte nevoi imaginare, insuflate de mariile corporaţii.

Am scris acest post ca răspuns la frecventele întrebări compătimitoare de genul "Cum, lucrezi pe bani atât de puţini, după ce ai făcut atâta şcoală?" sau "De ce n-ai rămas în Bucureşti, unde se fac mai mulţi bani?". Oameni buni, muncesc pe bani puţini şi nu mi-e ruşine, pentru că sunt tânără şi am tot timpul în faţă să avansez. Măcar nu mi-e teamă că mă voi duce în jos, cum li se poate întâmpla altora, pentru că eu mi-am clădit profesia pe fundamentul învăţăturii şi nu pe o dună de nisip. De asemenea, nu am de gând să plec prin ţări străine pentru că familia, prietenii şi tot ce am mai drag în lume se află chiar aici. Restul, nu mai contează...

Răspund celor mulţi şi nedumiriţi

În condiţiile în care nu aş bea, nu aş mânca şi nu aş cheltui nici măcar un bănuţ din salariul pe care îl primesc acum, în vreo şase-şapte ani aş reuşi să adun banii pe care i-au cheltuit părinţii mei pentru a mă ţine trei ani la facultate, în Bucureşti, deşi eram la buget (deci nu plăteam taxă). Iar anii ar ajunge lejer la vreo opt, dacă aş calcula şi banii ce se vor duce de acum încolo pe masterul pe care îl fac la distanţă, la Universitatea din Cluj. Este o socoteală cât se poate de reală şi de tristă, pentru că îmi dau seama că nu voi reuşi niciodată să le ofer părinţilor mei nici măcar jumătate din ajutorul material pe care mi l-au oferit ei mie.

Cu toate acestea, nu aş schimba nimic din traseul profesional sau personal de până acum. Spre deosebire de cei (cele) care îşi calcă în picioare omenia, pentru a se îmbogăţi, eu mă pot bucura cu fruntea sus de frumuseţile vieţii şi mă pot mândri că am învăţat cu adevărat ceva. De asemenea, datorită "drumului" parcurs, am cunoscut oameni de la care am avut ce "fura" şi oameni care să-mi amintească "aşa nu vreau să ajung". Asta cred că este cu adevărat bogaţia noastră. Să folosim fiecare ocazie pentru a ne mai îmbogăţi sufletul şi mintea. Sinceră să fiu, am dat peste oameni bogaţi care nu impresionează cu nimic spiritual şi care dacă nu s-ar fi născut la momentul istoric potrivit, n-ar fi avut minte să facă nici măcar o părticică din averea pe care o au. Eu nu-mi doresc asta, pentru că nu trăiesc pentru politică (putere), aşa cum nu trăiesc nici pentru a mânca şi a bea cu şapte guri. Sunt conştientă că pe lumea asta au trăit şi încă mai trăiesc oameni maltrataţi de semeni ori "loviţi" de boli cumplite... faţă de aceştia, cum aş putea eu să mă plâng?! Câte goluri spirituale ar trebui să am, încât să nu-mi fie ruşine să-mi doresc mereu un telefon mai bun, o maşină mai rapidă, o casă mai mare, lucruri despre care unii nici măcar nu au auzit?! Nu sunt moralistă şi nici nu mă pot imagina măcar trăind într-o lume ruptă total de noua tehnologie, dar nu vreau nici să-mi vând viaţa pentru nişte nevoi imaginare, insuflate de mariile corporaţii.

Am scris acest post ca răspuns la frecventele întrebări compătimitoare de genul "Cum, lucrezi pe bani atât de puţini, după ce ai făcut atâta şcoală?" sau "De ce n-ai rămas în Bucureşti, unde se fac mai mulţi bani?". Oameni buni, muncesc pe bani puţini şi nu mi-e ruşine, pentru că sunt tânără şi am tot timpul în faţă să avansez. Măcar nu mi-e teamă că mă voi duce în jos, cum li se poate întâmpla altora, pentru că eu mi-am clădit profesia pe fundamentul învăţăturii şi nu pe o dună de nisip. De asemenea, nu am de gând să plec prin ţări străine pentru că familia, prietenii şi tot ce am mai drag în lume se află chiar aici. Restul, nu mai contează...

Răspund celor mulţi şi nedumiriţi

În condiţiile în care nu aş bea, nu aş mânca şi nu aş cheltui nici măcar un bănuţ din salariul pe care îl primesc acum, în vreo şase-şapte ani aş reuşi să adun banii pe care i-au cheltuit părinţii mei pentru a mă ţine trei ani la facultate, în Bucureşti, deşi eram la buget (deci nu plăteam taxă). Iar anii ar ajunge lejer la vreo opt, dacă aş calcula şi banii ce se vor duce de acum încolo pe masterul pe care îl fac la distanţă, la Universitatea din Cluj. Este o socoteală cât se poate de reală şi de tristă, pentru că îmi dau seama că nu voi reuşi niciodată să le ofer părinţilor mei nici măcar jumătate din ajutorul material pe care mi l-au oferit ei mie.

Cu toate acestea, nu aş schimba nimic din traseul profesional sau personal de până acum. Spre deosebire de cei (cele) care îşi calcă în picioare omenia, pentru a se îmbogăţi, eu mă pot bucura cu fruntea sus de frumuseţile vieţii şi mă pot mândri că am învăţat cu adevărat ceva. De asemenea, datorită "drumului" parcurs, am cunoscut oameni de la care am avut ce "fura" şi oameni care să-mi amintească "aşa nu vreau să ajung". Asta cred că este cu adevărat bogaţia noastră. Să folosim fiecare ocazie pentru a ne mai îmbogăţi sufletul şi mintea. Sinceră să fiu, am dat peste oameni bogaţi care nu impresionează cu nimic spiritual şi care dacă nu s-ar fi născut la momentul istoric potrivit, n-ar fi avut minte să facă nici măcar o părticică din averea pe care o au. Eu nu-mi doresc asta, pentru că nu trăiesc pentru politică (putere), aşa cum nu trăiesc nici pentru a mânca şi a bea cu şapte guri. Sunt conştientă că pe lumea asta au trăit şi încă mai trăiesc oameni maltrataţi de semeni ori "loviţi" de boli cumplite... faţă de aceştia, cum aş putea eu să mă plâng?! Câte goluri spirituale ar trebui să am, încât să nu-mi fie ruşine să-mi doresc mereu un telefon mai bun, o maşină mai rapidă, o casă mai mare, lucruri despre care unii nici măcar nu au auzit?! Nu sunt moralistă şi nici nu mă pot imagina măcar trăind într-o lume ruptă total de noua tehnologie, dar nu vreau nici să-mi vând viaţa pentru nişte nevoi imaginare, insuflate de mariile corporaţii.

Am scris acest post ca răspuns la frecventele întrebări compătimitoare de genul "Cum, lucrezi pe bani atât de puţini, după ce ai făcut atâta şcoală?" sau "De ce n-ai rămas în Bucureşti, unde se fac mai mulţi bani?". Oameni buni, muncesc pe bani puţini şi nu mi-e ruşine, pentru că sunt tânără şi am tot timpul în faţă să avansez. Măcar nu mi-e teamă că mă voi duce în jos, cum li se poate întâmpla altora, pentru că eu mi-am clădit profesia pe fundamentul învăţăturii şi nu pe o dună de nisip. De asemenea, nu am de gând să plec prin ţări străine pentru că familia, prietenii şi tot ce am mai drag în lume se află chiar aici. Restul, nu mai contează...

Paranoică tanti...

Iar am crezut că voi avea parte de un subiect inedit şi când-colo am dat peste o avocată paranoică. Un client de-al ei, nemulţumit că i se tărăgănează cazul de câţiva ani (nu intru în detalii), ne-a oferit, celor de la redacţie, numărul de telefon al avocatei sale, ea ştiind mai bine să ne explice despre ce este vorba. Când colo, în loc să mă lămurească, tipa m-a luat de sus că nu are ce să-mi spună prin telefon, că pot fi oricine (mă prezentasem frumos, cu numele întreg, numele redacţiei, am spus din partea cărui client am sunat -totul degeaba), că n-am decât să merg la biroul ei ("dar să nu vă imaginaţi că am timp acum de aşa ceva, încât să veniţi azi", mi-a adăugat repede) şi bineînţeles să mă prezint acolo cu o acreditare... Colac peste pupăză, clientul ei nu a ştiut să-mi dea decât prenumele ei şi numărul de telefon, motiv pentru care am rugat-o ca măcar să-mi spună numele de familie, astfel încât să ştiu pe cine să caut la adresa dată de ea. Cum îi stă bine unei persoane paranoice, nu a vrut nici în ruptul capului să mi-l spună, întrucât pot fi oricine. "Când e să ajungeţi la birou, mă sunaţi şi îi spun cuiva să vă ia de afară. Dar să ştiţi că nu ştiu dacă o să vă dau informaţiile, oricum". Şi uite aşa, în locul unui articol, m-am ales cu un pachet de nervi şi cu o postare pe blog.

O părticică din mine

În dreapta, îmbrăcată în mov sunt eu, în mijloc este Cori, iar în stânga Oana, două foste colege de facultate care mi-au rămas prietene de suflet

În dreapta tot eu. Fata de lângă mine, cu ochelari, este Anca, o altă prietenă foarte bună care îmi lipseşte.

Pe primul loc în sufletul meu, Ştefan.

 

 

 

Iar aici, eu, tocmai absolvisem facultatea.

Aici sunt cu mătuşa mea, cea mai bună şi mai zăpăcită mătuşă din lume. Din păcate, nu e în poză şi Tibi, soţul ei, un băiat pe cinste.

 

 

 

Acum, sper să mă cunoaşteţi ceva mai bine şi să vă placă să-mi citiţi posturile.