S-a întâmplat ca ieri să rămân în oraş, până la o oră târzie. Aşa s-a făcut că pe la 00.00, când am aflat de un accident rutier, am putut merge repede acolo, cu gândul să fac o poză sau două, mai ales că aflasem că au fost buşite mai multe maşini. Deja mă gândeam că le pot oferi şi imagini cititorilor ziarului la care lucrez, nu doar informaţii scrise. Dar, cum socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg, nici ale mele nu au făcut excepţie.
Când am ajuns acolo, m-am dat jos din maşină, alături de Ştefan. Eram pe o stradă din buricul oraşului, chiar în faţa unui partid al naibii de portocaliu. După ce am făcut două fotografii, una mai proastă decât alta (din cauza aparatului foto, care pe timp de noapte face poze dezastruoase) a apărut lângă mine un individ la o înălţime de cel puţin 2 metri, urât, cu început de burtă, îmbrăcat în pantaloni de stofă, cu cămaşă descheiată la gât, fără cravată. Mi-a spus că n-am nici un drept să fac poze, că nu-l interesează că sunt de la presă ( asta după ce i-am arătat legitimaţia pusă la gât, la vedere, şi după ce m-am prezentat)... În timp ce vocifera, iar eu îi explicam că sunt pe domeniul public şi că nu mă interesează numai maşina lui, ci imaginea accidentului în sine, a apărut şi o tipă, şi aia înaltă, de mă durea gâtul să mă uit în sus. A urmat un nou val de acuze şi de vorbe urâte la adresa mea, însoţite, din când în când, de îmbrânceli din partea ei şi de ameninţări că-mi distrug aparatul etc.. De la "doamnă", "domnişoară", "Raluca" şi "băi, nebuno" a ajuns tipa să ţipe în văzul martorilor adunaţi pentru accident că este maşina ei, că i-a fost distrusă de un beţiv şi că acum trebuie să mă suporte şi pe mine şi că sunt un nimeni, că n-am ce căuta acolo... Ştefan, săracul, nu ştia cum să mă apere şi să mă calmeze, încât să plecăm. Eu, pe de altă parte, eram tot mai nervoasă din cauza lipsei lor de bunsimţ şi a felului ameninţător de a-mi vorbi.
După multe minute de acest fel, am şters cele două sau trei poze făcute. Atunci, m-am gândit să fac una numai cu maşina Poliţiei, cu gândul să ilustrez măcar aşa ştirea. Dar, de unde, cei doi indivizi, ajutaţi de un pitic îndopat cu steroizi, dar fără pic de creier, al cărui rol în "scenetă" nu îl înţeleg nici acum, au sărit mai tare să mă atace, de parcă până şi praful de pe stradă le-ar fi aparţinut. Cel înalt, având o idee "genială", a scos telefonul şi a început să mă filmeze, întrebându-mă dacă mie îmi pică bine. Normal că i-am spus că puţin îmi pasă ce filmează şi atunci, neavând succes, a zis să-l pozez şi eu pe el, nu maşina. Mă simţeam, pur şi simplu, în mijlocul unor nebuni...
Revenind la faptul că era şi o patrulă de Poliţie acolo, adică doi agenţi, să vă povestesc cum au reacţionat ei. Mai întâi, s-au prefăcut că nu aud atacurile celor trei. Apoi, când am strigat să vină ei să explice care sunt drepturile mele pe domeniul public, fiind sătulă de comportamentul "victimelor" mele, unul dintre poliţişti, timid foc, dar corect, le-a explicat că am dreptul să fac poze şi că n-ar trebui să facă atâta tam-tam şi că, dacă apar poze în ziar care nu le convin, mă pot da în judecată, deşi nu au dreptate. Oricum, eu apucasem să şterg pozele, ca să nu mai ţipe tipa. Cu toate acestea, matahala de doi metri l-a întrebat ironic pe om "Ce ar fi dacă i-aş sparge acum aparatul? Că-i dau eu banii după, dacă este", iar când i s-a răspuns că ar fi infracţiune, s-a arătat nepăsător, de parcă el era mai presus de lege.
După alte minute de urlete şi neînţelegeri (eu n-am înjurat şi n-am ameninţat pe nimeni, ci pur şi simplu m-am încăpăţânat să-mi fac meseria şi să obţin măcar o poză), a venit al doilea agent, care a început să mă tragă de mână, în dreapta, spunându-mi că este bine să plec acasă. În acest timp, Ştefan mă trăgea în stângă, pt că maşina noastră era spre stânga şi vroia şi el să renunţ, să plecăm. Colac peste pupăză, prostul ăla mic, despre care n-am idee cine era, mă făcea nebună şi urla fără să-l bage nimeni în seamă. Cine a citit "Procesul" de Kafka, sau oricare alt text de-al lui, ştie cum m-am simţit în momentele respective.
Şi, ca să înţelegeţi, în final, de ce au avut atâta tupeu acei oameni să sară pe mine şi de ce poliţiştilor le era atâta teamă să intervină, vă spun că femeia a intrat în sediul partidului portocaliu şi a ieşit de acolo cu primarul Braşovului, care, când m-a văzut şi a auzit că sunt de la presă şi vreau să fac poze accidentului (i-am arătat şi legitimaţia), mi-a replicat ceva de genul "Aşa, şi?! Ce-ai fato, ai tras pe nas? Ce cauţi la ora asta pe aici? N-ai altceva de făcut?".Ca să fiu mai explicită, bărbatul înalt şi femeia care îl însoţea erau probabil membri ai magnificului partid, prieteni la cataramă/(dacă nu chiar rude) cu nea' primarul.
Şi asta a fost atitudinea celui care se presupune că îngrijeşte de Braşov, dacă vă vine să credeţi. Acesta este vocabularul lui Scripcaru, dincolo de momentele televizate aranjate de el şi dincolo de inaugurările oricărui nimic, la care participă cu zâmbetul său tâmp.
Din păcate, nu am mai avut ocazia să-i răspund, pentru că Ştefan mă trăsese deja spre maşină, dar i-aş fi răspuns pe măsură, în ciuda faptului că pe cei dinaintea lui i-am tratat cu respect şi n-am folosit cuvinte jignitoare. I-am spus apoi lui Ştefan că sper să nu-mi dea Dumnezeu niciodată bani mulţi ori putere, dacă există şi cel mai mic risc să ajung un om atât de mic, precum aceşti oameni.
Bineînţeles, în ziar va apărea mâine o ştire scurtă, pe care am redactat-o deja, cum că un şofer beat a intrat cu maşina sa în alte trei maşini parcate "în faţa imobilului 12", după care autoturismul lui a luat foc. Atât a fost permis oficial. Dar eu ştiu, măcar la accidentul ăsta, ce se află în spatele culiselor şi nu pot să nu mă gândesc la vechea vorbă conform căreia "Dumnezeu nu bate cu băţul"...
La urma urmei, ce căutau cu toţii la sediul portocaliu, la 12 noaptea?! Trăseseră şi ei pe nas, cum am fost eu acuzată că am făcut-o? Sau se limitaseră la un vin de Moldova (unii vor ştii la ce mă refer)? Poate nu a fost o coincidenţă ca ei să fie în toiul nopţii acolo şi un şofer beat să intre pe contrasens, apoi drept în maşinile lor de lux. Am numai 23 de ani, dar deja îmi vine să vomit ori de câte ori văd un politician, indiferent de culoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu