În condiţiile în care nu aş bea, nu aş mânca şi nu aş cheltui nici măcar un bănuţ din salariul pe care îl primesc acum, în vreo şase-şapte ani aş reuşi să adun banii pe care i-au cheltuit părinţii mei pentru a mă ţine trei ani la facultate, în Bucureşti, deşi eram la buget (deci nu plăteam taxă). Iar anii ar ajunge lejer la vreo opt, dacă aş calcula şi banii ce se vor duce de acum încolo pe masterul pe care îl fac la distanţă, la Universitatea din Cluj. Este o socoteală cât se poate de reală şi de tristă, pentru că îmi dau seama că nu voi reuşi niciodată să le ofer părinţilor mei nici măcar jumătate din ajutorul material pe care mi l-au oferit ei mie.
Cu toate acestea, nu aş schimba nimic din traseul profesional sau personal de până acum. Spre deosebire de cei (cele) care îşi calcă în picioare omenia, pentru a se îmbogăţi, eu mă pot bucura cu fruntea sus de frumuseţile vieţii şi mă pot mândri că am învăţat cu adevărat ceva. De asemenea, datorită "drumului" parcurs, am cunoscut oameni de la care am avut ce "fura" şi oameni care să-mi amintească "aşa nu vreau să ajung". Asta cred că este cu adevărat bogaţia noastră. Să folosim fiecare ocazie pentru a ne mai îmbogăţi sufletul şi mintea. Sinceră să fiu, am dat peste oameni bogaţi care nu impresionează cu nimic spiritual şi care dacă nu s-ar fi născut la momentul istoric potrivit, n-ar fi avut minte să facă nici măcar o părticică din averea pe care o au. Eu nu-mi doresc asta, pentru că nu trăiesc pentru politică (putere), aşa cum nu trăiesc nici pentru a mânca şi a bea cu şapte guri. Sunt conştientă că pe lumea asta au trăit şi încă mai trăiesc oameni maltrataţi de semeni ori "loviţi" de boli cumplite... faţă de aceştia, cum aş putea eu să mă plâng?! Câte goluri spirituale ar trebui să am, încât să nu-mi fie ruşine să-mi doresc mereu un telefon mai bun, o maşină mai rapidă, o casă mai mare, lucruri despre care unii nici măcar nu au auzit?! Nu sunt moralistă şi nici nu mă pot imagina măcar trăind într-o lume ruptă total de noua tehnologie, dar nu vreau nici să-mi vând viaţa pentru nişte nevoi imaginare, insuflate de mariile corporaţii.
Am scris acest post ca răspuns la frecventele întrebări compătimitoare de genul "Cum, lucrezi pe bani atât de puţini, după ce ai făcut atâta şcoală?" sau "De ce n-ai rămas în Bucureşti, unde se fac mai mulţi bani?". Oameni buni, muncesc pe bani puţini şi nu mi-e ruşine, pentru că sunt tânără şi am tot timpul în faţă să avansez. Măcar nu mi-e teamă că mă voi duce în jos, cum li se poate întâmpla altora, pentru că eu mi-am clădit profesia pe fundamentul învăţăturii şi nu pe o dună de nisip. De asemenea, nu am de gând să plec prin ţări străine pentru că familia, prietenii şi tot ce am mai drag în lume se află chiar aici. Restul, nu mai contează...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu