Nu ştiu dacă vă mai amintiţi despre cum a dispărut căţeluşa mea şi despre cum am reuşit s-o găsesc, miraculos, datorită celor de la "Milioane de prieteni" (pentru detalii, click aici). În acea zi, am mers împreună cu Ştefan şi am recuperat-o de la asociaţie. El a fost inspirat şi ne-a făcut o poză, mie şi căţeluşei mele, astfel încât voi putea privi mereu înapoi, la acea zi incredibilă. Să vă povestesc puţin : asociaţia are o curte principală, iar din ea intri într-altă curticică, în care sunt ţinuţi câinii de talie mică, cele două părţi fiind separate de gardul şi portiţa care se văd în poză. Până a venit doamna Lapis, a trebuit să aştept dincolo de gratii, în curtea principală, fiind incapabilăs-o iau în braţe pe Vicky. Tot ce puteam face era să-mi strecor degetele şi s-o mângâi pe burtică, aşa cum îi place ei. Au fost câteva minute de fericire incredibilă, dar şi de neputinţă, întrucât o vedeam pe căţeluşa mea (după ce-mi pierdusem aproape orice speranţă că o voi regăsi), îi auzeam scâncetele de bucurie, de nerăbdare, dar nu puteam s-o iau în braţe din cauza gratiilor.
Totodată vedeam mulţi alţi căţei, pentru care nu venise nimeni. Ei mai aveau de aşteptat, în speranţa că cineva îi va lua acasă.
Poate uneori nu avem timpul, răbdarea sau dispoziţia să ne uităm la animăluţele noastre, dar şi ele au sufleţele, ca oamenii, ba uneori ale lor se dovedesc a fi mai mari, mai curate, mai pline de iubire. Eu am simţit în acea zi şi încerc ca, măcar din când în când, să-mi amintesc de acest lucru. Poate credem că unele lucruri/dragostea cuiva le/o merităm de la sine, dar adevărul este că trebuie să luptăm pentru ele/ea, să fim recunoscători când le/o avem şi să încercăm să nu le/o pierdem.
PS: Dacă unii oameni au încetat să mă iubească, Vickysor niciodată nu mi-a dat sentimentul că nu mă mai iubeşte, nici măcar atunci când aş fi meritat-o, ceea ce este uimitor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu